joi, 12 mai 2016

Răpire


de Zorica Lațcu

Mergeam prin întunerec, undeva.
Făclie-aveam, gătită dinadins;
Dar iată că din umbră mi-o a stins
Și m-a luat de mână Cineva.
N-am întrebat nimic. Pășeam arar
Și-așa-mi părea cărarea de fierbinte,
Că tainic gândul stăruia în minte:
Să nu-mi atârne haina jos în jar.
Simțeam dogoarea flăcărei în jur
Și mă uimeam că nu-i vedeam lucirea.
Mergând, știam că las în urmă firea
Și-am început să văd, ca printr-un ciur.
Cuvinte, cum nu pot să prind în voi,
Simțirea mea, în voi ca să rămână?
Mergeam prin flăcări negre, mână-n mână,
Topiți în veșnicie, amândoi.
Și-atât era de dulce acest mers,
Încât aș fi dorit ca niciodată
Să nu atingem ținta-ndepărtată.
Dar bezna-n jur s-a sfâșiat, s-a șters.
N-am cunoscut pe Cel ce mă ducea,
Și nici n-am vrut. Lumina se mărise,
Pășeam prin alb, vecia-ncărunțise
Și flacăra din juru-mi strălucea.
Cu ochii beți de albul mult, cătam
Să văd un chip: o umbră sau o rază.
Ci ochi-mi n-au avut nimic să vază,
Decât lumina albă. Înotam
În valuri de lumină, undeva.
Și n-am știut că asta e iubire,
Să treci din beznă în nemărginire,
Cu mâna strânsă-n mâinile Cuiva.
Când ne-am oprit, s-a-ntors privirea mea
Spre Cel ce mă dusese. Și uimită,
Am cunoscut lumina nesfârșită,
Că toată, valuri, de la El venea.

Niciun comentariu: